Cand eram mic parintii mei s-au chinuit luni intregi sa imi insufle spiritul de sportiv. Din pacate, prima oara cand am incaltat patinele si am iesit cu ele pe gheata, mi-am rupt mana. Cum fotbalul nu prea imi placea (sincer, nici acum nu ma omor dupa el), mi-au cumparat o tricicleta. O tin minte si acum. Aproape toata era din metal, vopsita in albastru cu roti din metal. Am apucat sa o calaresc cateva luni caci un vecin binevoitor s-a suit pe ea si m-a rupt-o. Vreo doi ani n-am facut niciun sport. Au avut insa ai mei grija sa mergem pe munte de fiecare data cand era vreme frumoasa. Asa am ajuns sa prind gustul muntelui.
Dupa aproape 2 ani am primit prima mea bicicleta. Era un Pegas de culoarea cerului senin, avea roti de plastic bej si aparatoare portocalii. O superbitate! Ea mi-a deschis apetitul pentru pedalat si pe ea am avut o experienta care mi-a marcat viata.
Intr-una din zilele cand invatam sa merg fara roti ajutatoare, pe str. Carpatilor, pe langa sediul Pompierilor, tocmai prinsesem aripi. Dupa cativa metri parcursi intr-un echilibru fragil, am cazut cu fata direct intr-o bordura. Tin minte ca pe asfalt picurau stropi de sange. Nu stiu cum am ajuns la spital, important e ca in afara capului spart si a catorva rani, nu am patit nimic serios.
La examinari insa intamplarea a luat o turnura neasteptata. Cand imi examina nasul si fata, medicul mi-a observat la ochi o chestie care in timp mi-ar fi afectat vederea. Tin minte ca am auzit discutia dintre el si parintii mei si tot ce am retinut au fost cuvintele “Robert trebuie operat”. Am inceput sa plang, ai mei imi explicau ca trebuie facuta operatie la ochi, eu nu si nu.
Dupa ce actele au fost gata, am fost trimis la spitalul Marzescu din Brasov. In timp ce ma “acomodam”, mama umbla dupa cele necesare saptamanilor cat aveam sa stau acolo: pijamale, jucarii, diverse. Atmosfera era groaznica. De altfel, prinsesem frica de spitale inca de cand am avut mana in ghips.
Da, am suportat operatia si pentru ca eram mare fan al oualor Kinder, mama imi adusese cateva zeci de oua si urma sa vad fiecare ce contine. Surpriza! Prima jucarie era o bicicleta stilizata foarte draguta.
In fine, cam dupa un an jumatate am primit o alta bicicleta, mai mare. Era de un mov inchis si sidefat cu aparatori de inox. Mi-a ramas mica intr-un an, asa ca am vandut-o in targ.
Au urmat apoi multi ani in care am practicat doar fotbalul in fata blocului, voleiul si drumetiile pe munte.
Urma prima perioada critica din viata mea: examenul de capacitate. Eram ofticat ca majoritatea baietilor din clasa primisera biciclete inainte de examen, asa ca faceam mofturi alor mei cand vedeam pe strada biciclete. Dupa examen am primit un First Bike albastru cu galben. Bicicleta era mare, grea, urata si proasta, insa m-am bucurat enorm pentru ea. Am mers cu ea pana in Azuga, la Bran, in Teliu, in Poiana Brasov. Datorita ei am facut muschi. A ajuns abandonata la bunicul meu.
Fiindca urmaream de ani buni Turul Frantei la televizor, in liceu mi-am dorit o cursiera. Si am obtinut-o. Usoara, subtire, finuta, forme apetisante, rapida. Ce mai, era ca un Porsche pe doua roti. Cu ea am parcurs cele mai mari distante, dar am avut si cele mai urate incidente.
In 2007, un amic de-al meu a initiat in Brasov actiunea lunara numita Masa Critica. Am ajutat si eu la inceput cu impartirea de afise, popularizare, etc. Am avut ocazia sa cunosc foarte multi biciclisti.
Ei bine, cursiera m-a tinut pana in vara lui 2009, cand a inceput sa cedeze, fiind mai batrana decat mine. Acum zace, dezmembrata, intr-o camaruta.
Tot in vara lui 2009, fiindca stransesem ceva bani din salariul de la Realitatea, m-am gandit sa imi cumpar un mountain bike. Pret de cateva luni am cercetat piata, m-am uitat pe okazii.ro, pe diverse forumuri pe unde se vindeau biciclete, am fost pe la magazine. Insa nimic nu m-a satisfacut.
Intre timp am luat pe cont propriu organizarea Masei Critice din Brasov si in august 2009 am reusit sa il aduc si pe primar la actiune. Incepand de atunci, am avut grija ca Masa Critica sa fie popularizata de fiecare data in presa.
Cautarea de bicicleta a continuat, pana intr-o zi cand am vazut pe okazii ceea ce mi s-a parut bicicleta perfecta. Un Specialized Rockhopper alb cu frane pe disc. Am salivat zile in sir la ea pana am luat-o. A venit frumos prin curierat, am montat-o si am luat-o la o tura in Poiana unde i-am facut prima sedinta foto. O puteti vedea aici. A fost dragoste la prima vedere. Am participat si la primul concurs din viata mea, au urmat sute de kilometri mancati pe doua roti. Asta pana in ziua accidentului. Un dobitoc m-a lovit din spate cu masina si am crezut ca povestea de dragoste dintre noi doi s-a terminat. Din fericire, calitatea s-a vazut. Cadrul nu a patit nimic, doar roata a trebuit inlocuita. O perioada buna am renuntat la mersul pe bicicleta iar atunci cand mergeam o faceam pe trotuar, de frica.
Dupa doua luni de la accident, am iesit cu frumoasa la prima sedinta foto din 2010.
Ce a urmat dupa aceea e prea frumos ca sa fie povestit pe blog. Trebuie trait. Bicicleta iti ofera senzatii tari si fara sa arzi benzina aiurea, si fara sa mergi cu viteza mare incat sa ii omori pe ceilalti din imprudenta. Este si economica si sanatoasa si ecologica si iti da si acea infuzie de adrenalina de care ai nevoie din cand in cand.
Mai mult, bicicleta mi-a influentat si viata. M-a ajutat sa scap de problema de la ochi si mi-a intarit si reflexele la volan si invers. Am invatat sa adopt o anumita conduita atunci cand sunt pe bicicleta dar si la volan.
Aceasta a fost istoria mea pe bicicleta. Voi ce istorie aveti? Astept sa povestiti si voi prin comentarii. Daca nu va apare comentariul pe site, trimiteti-mi un mail la robertciclism at yahoo punct com si voi publica eu istorisirea voastra.
Robert Lazar
Posts
No comments:
Post a Comment